Înainte și după cezariană la Elias

Voi pune disclaimer de la început, pentru a evita scepticismul și semnele de întrebare: Sunt o persoană puternică, cu rezistență ridicată la durere. Cele ce voi povesti în continuare sunt scrise la 9 luni distanță, deci suficient timp de a evita exagerarea situației și a durerilor.

Nu mă așteptam la cezariană. Eram pregătită trup și suflet pentru naștere naturală fără epidurală. Dar, la 41 de săptămâni, contracții zero, dilatație zero barat în chiloței cu picățele. Verdict? La prima oră, cezariană. Continuă lectura

Anunțuri

Zilele sănătății cuplului – Zilele alăptării

ZILELE SANATATII CUPLULUI-ZILELE ALAPTARII
“Un Nou Concept de Ingrijire”
care va avea loc in data de 26 Octombrie 2012 orele 9:30 – 15:30
la Biblioteca Academiei Romane, amfiteatrul I. E. Radulescu, Calea Victoriei nr. 125

Intrarea este libera iar invitatiile vor fi onorate in limita locurilor disponible. Cei interesati sunt rugati sa se inscrie la tel: 0720 663 059 sau la mail attctconferinte@gmail.com
Detalii despre conferinta:
http://www.attct.ro/consultanta-lactatie/invitatie-conferinta.html

Continuă lectura

34 de săptămâni și-o zi (III)

Scriu un bilet și îl las pe canapea în sufragerie împreună cu testul. „Se pare că vei fi bunică.” Sunt copleșită. Nu acesta este momentul pe care l-am visat? Dl Pinguin doar ți-a zis nu o dată cât de mult îți dorește un bebe. Și tu lui. De ce nu ești fericită? O sun pe prietena mea, îi confirm bănuielile și este încântată că vom fi cu sărcinuțe în același timp.

Vine mami, mă abțin de la a zice ceva. Sunt unicul ei copil, suntem doar noi două de 21 de ani, de când tati s-a dus … Oare cum va reacționa? Vede o hârtie și mă strigă întrebându-mă ce înseamnă. Zâmbind repede îi confirm ceea ce scria și pe bilet. Sceptică mă privește „Deja?” Reacția ei mă face să plâng. Mă mir, înșir câteva cuvinte. Își revine, se bucură și îmi urează sarcină ușoară.

Mă simt dezamăgită. În cap îmi răsună cuvintele bunicii mele la auzul că mama mea este însărcinată: „Copil îți mai trebuia ție la vârsta asta?” De ce trebuie să se repete istoria? Mă simt atât de singură! Încep să sper că bucuria pe care o voi citi în ochii Pingului mă va face să uit amărăciunea. Ziua următoare îmi fac curaj, mă gândesc cum să îi spun să fie cât mai original. Toate ideile găsite pe internet presupun ca tatăl să fie prezent… Cum să îi spun pe Skype? Îmi amintesc de ce îmi displace atât de tare distanța dar mă resemnez. Ce pot face? El acolo, eu aici. Nimic nou sub soare. Aștept să se facă seară, deschid leptoapa, îi trimit vreo 2-3 felicitări virtuale cu un mic indiciu în ele și aștept reacția. Și aștept. Tot aștept. Pingul meu le vede, reacție ioc. Mă agit. Oare… nu voia de fapt? Îi mai trimit una și mai pe față. Nicio reacție. Mă enervez la culme și nu pot înțelege, eu în locul lui mă prindeam din prima!

Îl sun. După schimbul bună-bună, ce faci, bine, tu? aștept să zică ceva. Să mă liniștească. Nicio reacție, nu înțelege de ce sunt supărată. Îi spun drept în față. Preț de câteva secunde nu spune nimic. Îi privesc fața, nu exprima nimic. Eram pregătită pentru o reacție explozivă, plină de zâmbete, dragoste, regrete că nu este lângă mine, ce mai, tot tacâmul. Mă supăr și închid Skype-ul. Sincer, nu mai știu dacă l-am închis sau doar m-am supărat pe el foarte tare…

Ulterior aflu că nu se aștepta la o asemenea veste mare și că din păcate bărbățeii nostri nu sunt așa intuitivi precum noi fetele. Felicitările virtualei se păruseră simpatice, nimic mai mult. La aflarea veștii rămăsese fără cuvinte. Acum este cel mai fericit tătic care abia așteaptă să schimbe primul scutec.

În mintea mea hormonicioasă aceste prime impresii rămân bine întipărite însă. Le  duc cu greu în cârcă până în luna a 4-a. Inima, mai rău ca un pietroi, nu ciripește de bucurie când la controlul de 6 săptămâni mi se confirma existența sărcinuței și aud primele bătăi de inimioară nevinovată. Nu. Din contră, la următorul control de 8 săptămâni, izbucnesc în lacrimi de disperare. Sunt pe altă lume iar doctorița mea, panicată nu știe ce să creadă.  Plâng și mă invinovățesc pentru gândurile din timpul nopții. Mă trezesc uneori și parcă nu sunt însărcinată. „Ce bine!” Într-o seară mă iau durerile, durerile facerii.  Încep să mă căiesc amarnic pentru tot ce am gândit. Eu, o egoistă și o nerecunoscătoare! Câte fete nu și-ar dori? Câte se chinuie? Iar eu cu gândurile mele…

Vine și bietul Pinguin într-o scurtă vacanță de coșmar. Sunt de nerecunoscut. Îl ignor complet, apatică, fără vlagă, în lumea mea. Găsește o piatră în locul pingăi pe care o știa el. Nu suport nici să mă ia în brațe, nici mirosul lui nu-mi place. Parcă mă transform într-o ființă fără suflet. Unde sunt acum poveștile frumoase în care viitoarea mămică înflorește? Unde sunt sentimentele de dragoste profundă față de întrega lume? Dacă nu era el, pingu meu pereche, probabil că făceam vreo prostie. Suportă cu stoinicie aiurerile și nervozitatea mea, mă încurajează să văd lucrurile cum sunt ele și nu cum mi le imaginez. Este stâlpul meu de rezistență. Îmi redă încrederea în mine, în noi, în viitor.

Încep să gătesc, eu care nu făcusem mai mult de o omletă în atâția ani. Găsesc un site cu fete minunate. Totul se schimbă și parcă înfloresc și eu. Parcă îmi place că sunt însărcinată. Parcă am curaj să îmi fac planuri. Parcă prind aripi. Câteodată plâng, mi-este dor și mai tai câte o zi din calendar. Dar dragostea tot crește. E minunat să găsești în tine atâta dragoste și să descoperi lângă tine un om capabil să mute munții doar pentru a-ți fura un zâmbet.

Acum, la 35 de săptămâni, mă dezechilibrez frecvent, pun pâinea în frigider și duc untul în dormitor, nu mai am nicio bluziță nepătată de mâncare (dau pe mine mai rău ca un prichindel), uit de la mână până la gură și încurc des borcanele, kilogramele în plus și vergeturile mă deranjeaza, nu dorm noaptea și mai toată ziua sunt la baie, dar mă încearcă un sentiment de fericire: în sfârșit familiuța noastră este completă.

34 de săptămâni și-o zi (II)

Privesc testul dar nu știu ce văd. nu înțeleg. E un test care ar trebui să arate cu plus? Două liniuțe? Nu puteam să îmi amintesc deși instrucțiunile le citisem de 10 ori. Mă uit în jur, caut ambalajul, caut repede un paragraful cu rezultatele… Negativ. Mă mai uit o dată, da, se vedea clar o liniuță roșie-roșie. Și atât. Înghit în sec, respir, încerc să mă calmez și mă întorc la birou. Ora 16.10 minute. Deci nu a fost să fie… Simt un gol. Un mare gol care mă apasă. Nu pot plânge. Poate chiar nu pot… Dar nu voi duce ideea până la capăt. Zâmbesc ca și cum nu s-a întâmplat nimic și intru în birou. „Haide, zi-mi, așa e că veți avea și voi un bebe?” O privesc cu zâmbetul încremenit pe buze. „Încă nu, mai avem de încercat!” Îmi cere testul să se uite și ea. Mă deranjează insistența, dar dau din umeri, îl aruncasem.

„Cum arăta testul?” Nu înțeleg de ce insistă. E negativ. Îl văzusem cu ochii mei. Încercarea de a mă opune unei licăriri de speranță e inutilă. Îmi spune ceva despre rezultatele fals-negativ, mă întreabă cu câte zile mă aflu în întârziere. Ei, asta-i bună. Păi…încă nu eram. Râde. „Tare nerăbdătoare mai ești. Hai fugi și adu testul!” Plec ca un hoț spre locul faptei, tip-til, încercând să par cât mai dezinvoltă și nepăsătoare. Găsesc testul fix unde l-am pus. Unde să-l ascund? Buzunarul de la blugi arată tocmai bine, trag bluza peste să nu se vadă. „Dacă totuși…? Calmă, calmă, nu te gândi. Știi că vei fi dezamăgită. Haide, doar l-ai văzut cu ochii tăi.” I-l inmănez fără prea multe ceremonii, mă asez la mine la birou și aștept. Îl întoarce pe toate părțile, se uită la mine curioasă, se mai uită încă o dată la test. „Asta-i bună, o să îmi zică rezultatul uitându-se la mine?!” Îmi vine să plâng. Nu am chef să aud ceea ce știam deja. Ce rost are să mă agit, este abia prima încercare, când vine în primăvară, cine știe. Alte planuri și idei cresc cu fiecare secundă și nu le pot stăvili.

„Ești însărcinată!” Nu înțeleg. Da, poate în primăvară, unde rămăsese șirul gândurilor mele. Mă strigă pe nume, se ridică și țopăie până la mine. „Chiar ești!!”  Ce să fiu? Nu eram, îi explic că e doar o liniuță, mă uit cu ea la test.”Dar pe aia pală nu ai vazut-o?” Eu, atotștiutoarea, îi răspund că aia e așa de la test, nu de la mine. Probabil așa erau ambele la început și s-a înroșit bine doar una, semn clar că nu! Știe că nu mă poate convinge din vorbe, doar sunt un berbec încăpățănat tare.

„Ia, caută pe google rezultate pozitive la testele Sure Check.” Caut, dau pe imagini. Arătau fix ca al meu. Citesc în amânunt. Simt cum îmi crește pulsul și mușchii feței mi se destind într-un zâmbet. Adică era posibil? Chiar era posibil?? Nu pot crede. Îmi vine să îi sar de gât. Mă rezum la a sugera un nou test, mai bine, înainte de a mă entuziasma mai tare decât oricum eram.

Miercuri seara. Tot frig. Pe jos ghețuș. Mă dau pe gheață și mă amuz pe seama unei alte prietene care moare de frig. Eu tot cu geaca descheiată. Mi-e incredibil de cald și ea dârdâie. Intră cu mine în farmacie și se blochează când mă aude cerând un test de sarcină. „Hai mă, nu voiai să zici nimic! Ești culmea!” Cum eram hotărâtă să fac testul de dimineața, îi fac cu ochiul. „Te anunț mâine dimineață!”

Ajung acasă, mă dezbrac de geacă și o arunc cât colo. Sunt singură acasă. Bun. Unde să pun testul? Mama vine în 30 minute așa că trebuie să îl pun bine acum. Mă așez pe marginea patului. Oare ce ar trebui să simt?  Amețită, nerăbdătoare, cu o mie de întrebări. Trebuie să mă duc la baie. Mă duc involuntar cu testul în mână. Mă uit la el, îl deschid. „Voi citi instrucțiunile doar. Mâine mă trezesc mai devreme și îl fac și dacă-o fi, o anunț pe mami că va fi bunică.” Tot plănuind mă trezesc desigilând testul. „Acum chiar trebuie să îl fac!” De data asta mă asigur că mă uit cât este ceasul înainte de a face testul. Și aștept. Nemișcată. Privesc testul de la depărtare. Fiecare secundă pare cât un minut. Mă ridic nerăbdătoare și privesc spre ferestruica mică a testului: de atunci știu că sunt doi în unu’!

Va urma