Înainte și după cezariană la Elias

Voi pune disclaimer de la început, pentru a evita scepticismul și semnele de întrebare: Sunt o persoană puternică, cu rezistență ridicată la durere. Cele ce voi povesti în continuare sunt scrise la 9 luni distanță, deci suficient timp de a evita exagerarea situației și a durerilor.

Nu mă așteptam la cezariană. Eram pregătită trup și suflet pentru naștere naturală fără epidurală. Dar, la 41 de săptămâni, contracții zero, dilatație zero barat în chiloței cu picățele. Verdict? La prima oră, cezariană. Continuă lectura

Anunțuri

Mai există oameni!

M-am obișnuit cu lucrurile rele de pe meleagurile noastre. Mi-a intrat în sânge să mă gândesc la ce este mai rău, mai urât, sănu îmi fac speranțe când este vorba de oameni mai ales în sarcină. Totuși, sunt momente care îmi reamintesc că nimic nu este pierdut atât timp cât mai există și oameni cu suflet mare.  Nu mă las impresionată ușor.

După o zi plină de plimbări în care răbdarea mi-a fost pusă la încercare, mai plec încă o dată de acasă sub pretextul unor cumpărături din Cora. Pășesc alene, mi se pare mai cald decât în zilele anterioare. Pingu’ mic se agită „Pe semne nici lui nu îi place că s-a mai încălzit.”  Încerc să măresc pasul la gândul aerului reconfortant din Cora. Entuziasmul durează puțin. Aerul este chiar mai sufocant decât afară. „Asta este, măcar nu mai sunt 40C afară!”

Nu mă întind mult, cumpăr fix trei lulele, trei surcele, mă uit la un pătuț adorabil și simt că mă sufoc. „Opa, e timpul să mergem acasă.” Primesc drept răspuns un picioruș în coaste și un ghiont fix în stomac. „Aha și tu ești de acord, gata, mă duc la casă și ajugem acasă ‘midiat!”

Având experiența dăților anterioare când la casele cu prioritate nu era nimeni, nu mai m-am agitat, m-am așezat la rând la prima casă deschisă. „Sunt doar 4 persoane în față, nenea are o plasmă doar, o plătește rapid, mai rămân 3. Parcă nici ei nu au așa multe. Of, de nu ar fi așa de cald. Poate s-a mai răcorit afară…” Îmi șterg fruntea cu dosul palmei și îmi fac aer cu un flyer. Reveria îmi este întreruptă de o domnișoară, apărută de niciunde, care îmi spune cu o voce calmă să o urmez și dacă sunt bine.

Buimacă, dau din cap ca da, sunt bine, doar mi-e un pic cald și facpe viteaza: „Nu nasc eu aici și acum!” Îmi zâmbește cald și mă poftește să o urmez, pe partea cealaltă a casei, în fața celorlalți clienți. La fața lor nu m-am uitat, eram prea uimită să mă mai intereseze dacă erau îmbufnați au ba.

Îmi oferă scaunul ei, se mai asigură încă o dată că sunt bine, îmi oferă un pahar cu apă și îmi pune și produsele în pungă, deși am insistant că sunt încă în putere. Aflu că și eaăși dorește copii, dar la anul, după ce fac nunta. Se mai asigură de 2 ori că sunt bine și îmi urează naștere ușoară.

Plec zâmbind tâmp. Nu știu dacă a fost protocol sau ne-protocol, dar zâmbetul și vocea trădau sinceritate. Chiar mai există astfel de oameni!

Cursuri prenatale – Asociația „Totul pentru tine și copilul tău” – partea I

Am căutat în stânga și în dreapta cursuri prenatale care să corespundă exigențelor mele. Vroiam neapărat un curs neaglomerat, unde să pot întreba tot ce îmi stă pe limbă. Mai mult căutam o persoană în care să mă încred și față de care să pot discuta deschis, mai mult de atât un om învățat, care să iubească copiii și să fie la zi cu toată litaratura în domeniu.

Întâmplător am dat peste doamna Georgeta Mușat de la Asociația „Totul pentru tine și copilul tău”. După un schimb de mailuri rapid, la care mi s-a răspuns foarte politicos și pe larg întrebărilor adresate, am confirmat telefonic participarea la cursul „Sarcina și alăptarea”. Vocea de la celălalt capăt al firului – caldă, calmă – mi-a confirmat că am făcut o alegere bună.

Cursul are 4 etape:

  1. Sarcina (miscare, îngrijire)
  2. Nașterea (naturală, cezariană), tehnica Lamaze, cu sau fără epidurală
  3. Alăptarea/Nealăptarea, Baby-blues & Depresia postnatală
  4. Curs puericultură (necesar obținerii concediului paternal – 10 zile)

Momentan cursul are loc în strada Carol Knappe, nr 65A. Am plecat deci grăbită și înarmată cu emoțiile de rigoare la întâlnire. Ajung în fața unei case construită în stil vechi, cu poartă verde. Intru, și mă simt într-o altă lume. Cele 3 scarițe până la intrarea în casă sunt tapetate cu ghivece de flori, care de care mai frumoase și mici statuete. „Loc primitor pentru un bebe” – gândesc în timp ce caut o sonerie. Mă lovesc de clopoțeii de la intrare care scot un clinchet atât de liniștitor!

Bat la ușă, aștept câteva secunde care îmi par interminabile și-mi deschide o doamnă simpatică, cu zâmbetul pe buze, gata pregătită de oaspeți – Dna Georgeta Mușat.

Nu mă lasă să mă descalț, îmi pune chiar dumneaei botoșei medicinali și intru în palat. Zic palat pentru ca mi se părea a fi rupt decorul din „Howl’s Moving Castle” pentru cunoscători. Pentru cei care nu au avut plăcerea de a vedea acest anime, îl recomand cu căldură. Camerele par rupte dintr-o oază liniștitoare. Pe fundal, în surdină muzică clasică, camera în care m-am oprit emana un miros primitor de acasă. Iau loc pe o canapea plină cu pernițe care de care mai colorate, mai moi, mai tentante. Pe o măsuță ne aștepta apă rece cu sirop de fructe, migdale crude, zahăr candel și rahat turcesc.

Mă simt deja în largul meu și mă apuc să studiez pereții acoperiți cu afișe despre naștere, alăptare, masaj și îngrijire prenatală. Biblioteca duduie de cărți, dicționare și câte un cupidon ascuns care zâmbea dintre coperți.

Apare și doamna Mușat împreună cu care fac un scurt istoric al sarcinii, al bolilor familiale și a modalității pe care am ales-o pentru naștere. Îmi place acest început și mă fac să mă încred tot mai tare în decizia de a veni la aceste cursuri.

Va urma.

 

 

Homo-sapiens-cavalerius

Locurile cele mai bune pentru a ochi un Homo-sapiens-cavalerius sunt evident mijloacele de transport în comun, unde acest specimen pe cale de dispariție se ascunde timid în spatele aifonului, revistei cancan sau a ziarului libertatea. Chiar și la vedere, acesta are o privire pierdută, pe semne se gândește la surații lui de mult apuși în bătălia cu bunele maniere. La fel de bun este și locul de muncă, unde îl găsim savurând o țigară și așteptând colegele de breazlă să îi țină ușa.

Homo-sapiens-cavalerius a fost pentru ultima dată observat în stare pură spre sfârșitul secolului XVIII, începuturile secolului XIX. Pe atunci, se distingea printr-un joben pe care îl utiliza la salutarea specimenelor de sex feminin, prin ținerea ușilor, răbdarea cu stoicism a statului în picioare în favoarea sexului frumos și salutarea respectuoasă a acestora. Odată cu distrugerea climatului său natural și modernizarea locurilor pe care acest rar specimen le frecventa, putem întâlni în zilele noastre cam unul la 100 de exemplare.

Mai mult, în urma unor studii îndelungate, s-a observat tendința exemplarelor femelelor de a prelua această caracteristică, numită cavalerism, față de suratele mai înaintate în vârstă, cu pui în brațe și chiar față de foștii cavaleri, cedând cu mărinimie din drepturile lor.

Un specimen reprezentativ al acestei categorii, a fost surprins într-o zi ploioasă în aglomeratul tramvai 41. Masculul ocupa un loc în poziție șezut în timp ce femelele încercau a-și menține echilibrul. Vârsta acestui specimen era cuprinsă între 35-45 de ani, podoaba capilară, deși dată cu substanțe diferite, era clar o coamă a trecutului. Pantalonii scurți și mult prea mulați ai acestuia denotă faptul că este totuși în putere iar converșii și șosele scurte faptul că nu are o familie și este în căutarea unei partenere.

În jurul acestui mascul vibrează o groază de femele, de vârste diferite. Ne atrage atenția o femelă gestantă. Masculul nu arată niciun interes față de aceasta și ignoră complet instinctul de cavalerism.

Putem declara că pe zi ce trece despre această caracteristică, odată atât de populară, dorită și cătată și în zilele noastre de către femelele acestei specii, este în curs de dispariție completă.

Urăm mult succes suratelor în căutări!

Banca Asociației

– Uite o băncuță sub teiul ăla, spuse o fată prietenei sale, arând inevitabil locul cu pricina cu arătătoru-i stâng.

– Dacă pică omizi, eu nu stau acolo! primi răspuns din partea unei fete slăbuțe cu privire ageră.

Urmărind cu privirea arătătorul găsim un bloc drăguț, de 4 etaje. Umbrită de teii în plină floare, băncuța de lemn vopsită în verde, de la scara blocului, le îmbie pe fete să se adăpostească de soarele amiezii. Vis-a-vis, un părculeț invadat de tineri liceeni care se bucură de o pauză între ore și copilași zburdalnici care se dau în leagăne, se joacă de-a prinselea, leapșa sau plâng pentru că nu vor să meargă acasă să prânzească!

– Ce bine este aici! Așa răcoare și liniște, parcă nici nu m-aș întoarce la birou…

– Că bine zici, în birou este așa cald, iar aerul condiționat parcă și acum îmi piuie în urechi!

Oftează amândouă, aruncându-și un ochi la ceas și calculând cât a mai rămas din pauza de masă.

– Încă cinci minute și mergem, bine?

Răspunsul întârzie să apară deoarece în peisaj, de undeva din spatele blocului apare o doamnă în vârstă. Le privește pe fete cu răceală și ochii ei par să spună: „Ia uită-le și pe astea, venitără acilea, pe banca noastră să facă mizerie. Hm, asta mai e și cu burta la gură și nici verighetă nu are”

– Da’ ce căutați voi aici? se sparse liniștea de o voce pițigăiată

– Stăm un pic la umbră, să ne odihnim, răspunse fata însărcinată, a cărei verighetă era acasă, deoarece pe degetele umflate numai verigheta nu ar fi intrat.

– Aici?! Pe banca noastră, da’ ce, parcul nu vă e suficient?

– Nu vedem cum v-am deranja, am stat puțin și urmează să plecăm.

– Păi da, veniți aici să fumați, apoi vin și alții și fac ca voi! Să bea aici pe banca noastră, luată din banii Asociației?!

Fetele prives în jurul lor, nu e niciun muc de țigară, iar ele cu atât mai puțin ar fi făcut mizerie. De pe stradă vine grăbită pe alee o altă doamnă:

– Ce e dragă? Cine sunt astea? i se adresează de la jumătatea aleii pe un ton deranjat această doamnă cu sacoși în mână prietenei ei arâtând spre cele două tinere.

– Ei uite și tu, le-am găsit stând aici, pe bâncile noastre. Îți dai seama cât tupeu? Haideți, valea de aici.

Fetele își vorbesc din priviri. Nu își credeau urechilor dar nici să se certe cu ele, nu se merita. Până să apuce să se ridice, doamna de pe alee, venii în trombă lângă bancă unde nu mult mai avu’ să le pună sacoșele în brațe și să se așeze peste ele.

– Să vă fie învățătură de minte, să nu mai călcați pe aici!

 

Există babe și babe. Doamne și doamne, care își primesc pensia din salariul nostru. Dar banca a lor era.