A fost odată ca-n povești

Pentru cel care m-a învățat să iubesc și să mă las iubită.

Dacă este ceva ce am învățat până acum asta trebuie să fie de a nu spune niciodată, niciodată. Viața, așa cum este ea, clar ascunde pentru fiecare, în secunda în care ne așteptăm mai puțin, acel element minuscul care ne va schimba cursul vieții pentru totdeauna.

Anul 2009 trebuie să fi fost unul dintre cei mai ploioși ani. Frecventam cursurile de franceză de la institutul Fides. Mă încăpățânasem să învăț cât mai bine această limbă. Cu un an și ceva înainte, mă înscrisesem la cursul de începători. Acum, ajunsă la ultimul curs jubilam la gândul că în sfârșit voi reuși să vorbesc și eu corespunzător această limbă. Cum colegii se schimbau des, eram curioasă asupra noilor fețe ce vor apărea. Spre surprinderea mea, aveam chiar 2 colegi noi. Până atunci fusesem doar fete. Fără a-i băga prea mult în seamă, eram concentrată pe învățatul  meu. Trebuia să fiu cea mai bună din grupă. Numai că planurile mele au fost date peste cap de un vlăjgan blond, cu ochi verzi, care mai juca și tenis pe deasupra. Era de departe preferatul profei și asta nu făcea decât să mă irite. Galant de nu se poate, politicos și atent cu toate fetele. Hm, tipul ăsta ascunde ceva! Mă inoportunează să îi dau pe mail câteva lecții mai vechi, la sfatul profei. Ajung, fără să vreau, să îl dau drept exemplu prietenelor. Andrei de la cursul de franceză în sus, Andrei de la cursul de franceză în jos.

Cursul continuă fără prea multe incidente și ne apropiam de ultima oră. Ne gândim să îi facem o surpriză profei care fusese așa de drăguță și deschisă față de noi toți. În ziua cu pricina, primesc un telefon. Hm, Andrei de la curs. Ce-o vrea? Îmi propune să merg cu el la piața de flori, să luam un mare buchet pentru profă. Aha, îmi zic, mă recunoaște drept pack leader. Accept cu mândria mângâiată la culme. Tot drumul am râs, mai ales când l-am văzut cum ține snopul de crini pe care îl cumpărasem, pe umăr: fix ca un snop de paie. Ajungem la curs, aveam și examen. Noi am ținut-o doar într-un râs! Ziua se termină, ne luăm la revedere, doar se terminase cursul. Stabilim cu profa sa iesim la un ceai cu toții, pe 30 mai.

Iar s-a înnorat! Când s-o încălzi anul acesta? Îmi îndrept părul cu speranța că nu va ploua și azi. Sună telefonul, iar Andrei de la curs. Să ne vedem mai devreme în Centrul Vechi? Se filmează? Bine, hai că vin. Plec entuziasmată, fără motiv aparent. Ajung cu o mică întârziere și plecăm spre Centrul Vechi. Nu mai fusesem pe acolo de ceva timp și îmi plăcea tare mult zona. Lume multă, se filma o scenă din al doilea război mondial. Andrei face poze, eu mă uit la ceas. Ar trebui să apară și profa cu celelalte fete. Punctul de întâlnire era în Cișmigiu.

Deodată începe a turna cu găleata de nicăieri. Mă așteptam să plece, însă nu. Eu oricum mă distram. Începem să cântăm „Singing in the rain” în timp ce o luăm la goană spre un adăpost. Mă sună o colegă. Nu ajunge. În drum spre noi a udat-o o mașină din cap până în picioare și s-a întors acasă. Asta nu e bună, chiar vroiam să ne vedem cu toții! Între timp sună și profa să ne anunțe că nici ceilalți nu vin și nici ea. Turna cu găleata, părul meu drept era lipit de cap -mda, se va face imediat ondulat, la cât m-am chinuit! – și totuși nu mă gândesc să mă întorc acasă. Mă uit la Andrei, nici el nu părea prea trist că ne udăm până la piele. Nu am umbrelă la mine și nici el. Ne plimbăm alene prin ploaie de parcă este cea mai însorită zi din an. Ajungem în Cișmigiu unde ploaia se intensifică. Unde să te adăpostești? Cu toate astea niciunul nu dă semne că vrea să plece acasă. Ne plimbăm pe lângă lac, urcăm pe „munte” în timp ce ne declarăm cât de tare ne place nouă ploaia. Coborâm și ne așezăm sub un acoperiș. Andrei își aprinde tacticos o țigare. Nu am mai fumat de câțiva ani buni, mă gândesc. Îi cer să îmi aprindă și mie una. De, eu vitează! După două fumuri mă înec și o sting. Ce-o fi fost în capul meu? El, fiind un cavaler de renume, luă țigarea de la mine și ce mai rămăsese dintr-a lui și pleacă prin ploaie, vreo 15 metri să le arunce la coșul de gunoi. Cât m-am putut amuza. Dar ce mai, m-a impresionat. Ne îndreptăm cu pași rari, dar siguri, spre ieșirea din parc. Deodată mă întristez, nu aș vrea să plec. Hai că sunt ciudată, de ce oare mă simt așa? Nu apuc să mă gândesc prea mult că începe o nouă serie de răpăneală. Ne oprim sub acoperișul unei case. Dârdâi. Am părul ud și apa s-a strecurat și pe sub geacă. Cavalerul meu mă vede, îmi ia mâinile și mi le încălzește într-ale sale. Simt că mă îmbujorez în obraji. Îmi scoate părul creț, deja de la ploaie, din geaca și îmi zice să stau mai lângă el, poate mă mai încălzesc. (Amintindu-mi recunosc că mă bufnește un pic râsul, de fapt este mai mult un rânjet care mi se întinde pe toată fața, pentru că la momentul zero, eu nu mă așteptam și nici prin cap nu îmi trecea ce avea să se întâmple. Dar, revenind)

Îl privesc neîncrezătoare, știam că este un tip serios, ce e treaba asta cu încălzitul. Ridic o sprânceană văzându-l că se descheie la geacă, să mi-o dea să o pun pe mine. Insist că nu este cazul, doar n-o să rămână în cămașă să răcească, nu? Ajungem la un consens. Ține geaca pe el doar dacă mă dau eu și mai aproape, cât să intru în geacă (Ha! Cât flirt la care eu nici măcar nu mă gândeam, dar nici nu cred că eram imună, având în vedere următoarele) Creierul meu mic și inocent ce-și zice, „mă nu e frumos așa, geaca ta e leoarcă, uzi cămașa bietului băiet” De câte subterfugii este în stare subconsțientul nostru! Mironosița din mine își deschide geaca în ideea de a nu uda bietul băiet. Și uite nene cum stăteam noi îmbrățisați, dar inocent în capul nostru. Vai de noi, inocenții! El, cu 30 cm mai înalt ca mine, ușor aplecat și eu ridicată pe vârfuri să fiu cât mai înaltă.

Stăm așa, într-o stare de visare mai bine de 30 de minute, moment în care mi se pun niște cârcei în talpă de mamă-mamă. Așa că încerc să mă rup ușor și să mă distanțez. Simt că plutesc și visez. Sunt conștientă că nu are ce să fie între noi, mă prinsesem eu printre rânduri, dar simt o părere de rău la gândul că ploaia s-a oprit și în curând lucrurile vor reveni la normal. Ce fată nu visează să fie cucerită? Mă simt așa bine și în siguranță! Dau să mă retrag și îi simt obrazul lipit de al meu. Inima îmi bate cu putere și nu vreau parcă să mă trezesc din vis. Deodată mă trezesc sărutată. Ce să vă zic mai mult de atât? Cum să vă explic ce am simțit? Era un sentiment pe care nu îl mai întâlnisem. Pluteam, visam, mă simțeam acasă. Nici primul sărut nu mă făcuse să mă simt așa… Nu reușesc să îl privesc în ochi. „Va rămâne una dintre cele mai frumoase amintiri, îmi spun deja convinsă că ploaia și restul sunt de vină și că altceva, nu se va întâmpla.” Nu mai picura, nu mai rămânea niciun motiv să ne adăpostim sub acoperiș. Așa că o iau înainte, fără a mă uita la el, stânjenită și încă plutind în visare. Mă prinde repede din urmă și-mi ia mâna într-a lui. Atunci mi-a stat inima. Nu zic nimic. Nu zice nimic. Mergem doar mână în mână, zâmbind secretos.

Și de atunci tot mână în mână ne plimbăm. Peste 15 zile îmi spune că mă iubește, peste 1 an, sub același acoperiș la colț de Cișmigiu, se lasă în genunchi și îmi cere mâna. Acum, la 3 ani după acea zi ploioasă de mai, așteptăm ca familiuța noastră să fie completă.

Acesta este motivul pentru care acum chiar iubesc ploaia! ^^

Anunțuri

2 păreri la “A fost odată ca-n povești

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s