34 de săptămâni și-o zi (III)

Scriu un bilet și îl las pe canapea în sufragerie împreună cu testul. „Se pare că vei fi bunică.” Sunt copleșită. Nu acesta este momentul pe care l-am visat? Dl Pinguin doar ți-a zis nu o dată cât de mult îți dorește un bebe. Și tu lui. De ce nu ești fericită? O sun pe prietena mea, îi confirm bănuielile și este încântată că vom fi cu sărcinuțe în același timp.

Vine mami, mă abțin de la a zice ceva. Sunt unicul ei copil, suntem doar noi două de 21 de ani, de când tati s-a dus … Oare cum va reacționa? Vede o hârtie și mă strigă întrebându-mă ce înseamnă. Zâmbind repede îi confirm ceea ce scria și pe bilet. Sceptică mă privește „Deja?” Reacția ei mă face să plâng. Mă mir, înșir câteva cuvinte. Își revine, se bucură și îmi urează sarcină ușoară.

Mă simt dezamăgită. În cap îmi răsună cuvintele bunicii mele la auzul că mama mea este însărcinată: „Copil îți mai trebuia ție la vârsta asta?” De ce trebuie să se repete istoria? Mă simt atât de singură! Încep să sper că bucuria pe care o voi citi în ochii Pingului mă va face să uit amărăciunea. Ziua următoare îmi fac curaj, mă gândesc cum să îi spun să fie cât mai original. Toate ideile găsite pe internet presupun ca tatăl să fie prezent… Cum să îi spun pe Skype? Îmi amintesc de ce îmi displace atât de tare distanța dar mă resemnez. Ce pot face? El acolo, eu aici. Nimic nou sub soare. Aștept să se facă seară, deschid leptoapa, îi trimit vreo 2-3 felicitări virtuale cu un mic indiciu în ele și aștept reacția. Și aștept. Tot aștept. Pingul meu le vede, reacție ioc. Mă agit. Oare… nu voia de fapt? Îi mai trimit una și mai pe față. Nicio reacție. Mă enervez la culme și nu pot înțelege, eu în locul lui mă prindeam din prima!

Îl sun. După schimbul bună-bună, ce faci, bine, tu? aștept să zică ceva. Să mă liniștească. Nicio reacție, nu înțelege de ce sunt supărată. Îi spun drept în față. Preț de câteva secunde nu spune nimic. Îi privesc fața, nu exprima nimic. Eram pregătită pentru o reacție explozivă, plină de zâmbete, dragoste, regrete că nu este lângă mine, ce mai, tot tacâmul. Mă supăr și închid Skype-ul. Sincer, nu mai știu dacă l-am închis sau doar m-am supărat pe el foarte tare…

Ulterior aflu că nu se aștepta la o asemenea veste mare și că din păcate bărbățeii nostri nu sunt așa intuitivi precum noi fetele. Felicitările virtualei se păruseră simpatice, nimic mai mult. La aflarea veștii rămăsese fără cuvinte. Acum este cel mai fericit tătic care abia așteaptă să schimbe primul scutec.

În mintea mea hormonicioasă aceste prime impresii rămân bine întipărite însă. Le  duc cu greu în cârcă până în luna a 4-a. Inima, mai rău ca un pietroi, nu ciripește de bucurie când la controlul de 6 săptămâni mi se confirma existența sărcinuței și aud primele bătăi de inimioară nevinovată. Nu. Din contră, la următorul control de 8 săptămâni, izbucnesc în lacrimi de disperare. Sunt pe altă lume iar doctorița mea, panicată nu știe ce să creadă.  Plâng și mă invinovățesc pentru gândurile din timpul nopții. Mă trezesc uneori și parcă nu sunt însărcinată. „Ce bine!” Într-o seară mă iau durerile, durerile facerii.  Încep să mă căiesc amarnic pentru tot ce am gândit. Eu, o egoistă și o nerecunoscătoare! Câte fete nu și-ar dori? Câte se chinuie? Iar eu cu gândurile mele…

Vine și bietul Pinguin într-o scurtă vacanță de coșmar. Sunt de nerecunoscut. Îl ignor complet, apatică, fără vlagă, în lumea mea. Găsește o piatră în locul pingăi pe care o știa el. Nu suport nici să mă ia în brațe, nici mirosul lui nu-mi place. Parcă mă transform într-o ființă fără suflet. Unde sunt acum poveștile frumoase în care viitoarea mămică înflorește? Unde sunt sentimentele de dragoste profundă față de întrega lume? Dacă nu era el, pingu meu pereche, probabil că făceam vreo prostie. Suportă cu stoinicie aiurerile și nervozitatea mea, mă încurajează să văd lucrurile cum sunt ele și nu cum mi le imaginez. Este stâlpul meu de rezistență. Îmi redă încrederea în mine, în noi, în viitor.

Încep să gătesc, eu care nu făcusem mai mult de o omletă în atâția ani. Găsesc un site cu fete minunate. Totul se schimbă și parcă înfloresc și eu. Parcă îmi place că sunt însărcinată. Parcă am curaj să îmi fac planuri. Parcă prind aripi. Câteodată plâng, mi-este dor și mai tai câte o zi din calendar. Dar dragostea tot crește. E minunat să găsești în tine atâta dragoste și să descoperi lângă tine un om capabil să mute munții doar pentru a-ți fura un zâmbet.

Acum, la 35 de săptămâni, mă dezechilibrez frecvent, pun pâinea în frigider și duc untul în dormitor, nu mai am nicio bluziță nepătată de mâncare (dau pe mine mai rău ca un prichindel), uit de la mână până la gură și încurc des borcanele, kilogramele în plus și vergeturile mă deranjeaza, nu dorm noaptea și mai toată ziua sunt la baie, dar mă încearcă un sentiment de fericire: în sfârșit familiuța noastră este completă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s