A fost odată ca-n povești

Pentru cel care m-a învățat să iubesc și să mă las iubită.

Dacă este ceva ce am învățat până acum asta trebuie să fie de a nu spune niciodată, niciodată. Viața, așa cum este ea, clar ascunde pentru fiecare, în secunda în care ne așteptăm mai puțin, acel element minuscul care ne va schimba cursul vieții pentru totdeauna.

Anul 2009 trebuie să fi fost unul dintre cei mai ploioși ani. Frecventam cursurile de franceză de la institutul Fides. Mă încăpățânasem să învăț cât mai bine această limbă. Cu un an și ceva înainte, mă înscrisesem la cursul de începători. Acum, ajunsă la ultimul curs jubilam la gândul că în sfârșit voi reuși să vorbesc și eu corespunzător această limbă. Continuă lectura

34 de săptămâni și-o zi (III)

Scriu un bilet și îl las pe canapea în sufragerie împreună cu testul. „Se pare că vei fi bunică.” Sunt copleșită. Nu acesta este momentul pe care l-am visat? Dl Pinguin doar ți-a zis nu o dată cât de mult îți dorește un bebe. Și tu lui. De ce nu ești fericită? O sun pe prietena mea, îi confirm bănuielile și este încântată că vom fi cu sărcinuțe în același timp.

Vine mami, mă abțin de la a zice ceva. Sunt unicul ei copil, suntem doar noi două de 21 de ani, de când tati s-a dus … Oare cum va reacționa? Vede o hârtie și mă strigă întrebându-mă ce înseamnă. Zâmbind repede îi confirm ceea ce scria și pe bilet. Sceptică mă privește „Deja?” Reacția ei mă face să plâng. Mă mir, înșir câteva cuvinte. Își revine, se bucură și îmi urează sarcină ușoară.

Mă simt dezamăgită. În cap îmi răsună cuvintele bunicii mele la auzul că mama mea este însărcinată: „Copil îți mai trebuia ție la vârsta asta?” De ce trebuie să se repete istoria? Mă simt atât de singură! Încep să sper că bucuria pe care o voi citi în ochii Pingului mă va face să uit amărăciunea. Ziua următoare îmi fac curaj, mă gândesc cum să îi spun să fie cât mai original. Toate ideile găsite pe internet presupun ca tatăl să fie prezent… Cum să îi spun pe Skype? Îmi amintesc de ce îmi displace atât de tare distanța dar mă resemnez. Ce pot face? El acolo, eu aici. Nimic nou sub soare. Aștept să se facă seară, deschid leptoapa, îi trimit vreo 2-3 felicitări virtuale cu un mic indiciu în ele și aștept reacția. Și aștept. Tot aștept. Pingul meu le vede, reacție ioc. Mă agit. Oare… nu voia de fapt? Îi mai trimit una și mai pe față. Nicio reacție. Mă enervez la culme și nu pot înțelege, eu în locul lui mă prindeam din prima!

Îl sun. După schimbul bună-bună, ce faci, bine, tu? aștept să zică ceva. Să mă liniștească. Nicio reacție, nu înțelege de ce sunt supărată. Îi spun drept în față. Preț de câteva secunde nu spune nimic. Îi privesc fața, nu exprima nimic. Eram pregătită pentru o reacție explozivă, plină de zâmbete, dragoste, regrete că nu este lângă mine, ce mai, tot tacâmul. Mă supăr și închid Skype-ul. Sincer, nu mai știu dacă l-am închis sau doar m-am supărat pe el foarte tare…

Ulterior aflu că nu se aștepta la o asemenea veste mare și că din păcate bărbățeii nostri nu sunt așa intuitivi precum noi fetele. Felicitările virtualei se păruseră simpatice, nimic mai mult. La aflarea veștii rămăsese fără cuvinte. Acum este cel mai fericit tătic care abia așteaptă să schimbe primul scutec.

În mintea mea hormonicioasă aceste prime impresii rămân bine întipărite însă. Le  duc cu greu în cârcă până în luna a 4-a. Inima, mai rău ca un pietroi, nu ciripește de bucurie când la controlul de 6 săptămâni mi se confirma existența sărcinuței și aud primele bătăi de inimioară nevinovată. Nu. Din contră, la următorul control de 8 săptămâni, izbucnesc în lacrimi de disperare. Sunt pe altă lume iar doctorița mea, panicată nu știe ce să creadă.  Plâng și mă invinovățesc pentru gândurile din timpul nopții. Mă trezesc uneori și parcă nu sunt însărcinată. „Ce bine!” Într-o seară mă iau durerile, durerile facerii.  Încep să mă căiesc amarnic pentru tot ce am gândit. Eu, o egoistă și o nerecunoscătoare! Câte fete nu și-ar dori? Câte se chinuie? Iar eu cu gândurile mele…

Vine și bietul Pinguin într-o scurtă vacanță de coșmar. Sunt de nerecunoscut. Îl ignor complet, apatică, fără vlagă, în lumea mea. Găsește o piatră în locul pingăi pe care o știa el. Nu suport nici să mă ia în brațe, nici mirosul lui nu-mi place. Parcă mă transform într-o ființă fără suflet. Unde sunt acum poveștile frumoase în care viitoarea mămică înflorește? Unde sunt sentimentele de dragoste profundă față de întrega lume? Dacă nu era el, pingu meu pereche, probabil că făceam vreo prostie. Suportă cu stoinicie aiurerile și nervozitatea mea, mă încurajează să văd lucrurile cum sunt ele și nu cum mi le imaginez. Este stâlpul meu de rezistență. Îmi redă încrederea în mine, în noi, în viitor.

Încep să gătesc, eu care nu făcusem mai mult de o omletă în atâția ani. Găsesc un site cu fete minunate. Totul se schimbă și parcă înfloresc și eu. Parcă îmi place că sunt însărcinată. Parcă am curaj să îmi fac planuri. Parcă prind aripi. Câteodată plâng, mi-este dor și mai tai câte o zi din calendar. Dar dragostea tot crește. E minunat să găsești în tine atâta dragoste și să descoperi lângă tine un om capabil să mute munții doar pentru a-ți fura un zâmbet.

Acum, la 35 de săptămâni, mă dezechilibrez frecvent, pun pâinea în frigider și duc untul în dormitor, nu mai am nicio bluziță nepătată de mâncare (dau pe mine mai rău ca un prichindel), uit de la mână până la gură și încurc des borcanele, kilogramele în plus și vergeturile mă deranjeaza, nu dorm noaptea și mai toată ziua sunt la baie, dar mă încearcă un sentiment de fericire: în sfârșit familiuța noastră este completă.

34 de săptămâni și-o zi (II)

Privesc testul dar nu știu ce văd. nu înțeleg. E un test care ar trebui să arate cu plus? Două liniuțe? Nu puteam să îmi amintesc deși instrucțiunile le citisem de 10 ori. Mă uit în jur, caut ambalajul, caut repede un paragraful cu rezultatele… Negativ. Mă mai uit o dată, da, se vedea clar o liniuță roșie-roșie. Și atât. Înghit în sec, respir, încerc să mă calmez și mă întorc la birou. Ora 16.10 minute. Deci nu a fost să fie… Simt un gol. Un mare gol care mă apasă. Nu pot plânge. Poate chiar nu pot… Dar nu voi duce ideea până la capăt. Zâmbesc ca și cum nu s-a întâmplat nimic și intru în birou. „Haide, zi-mi, așa e că veți avea și voi un bebe?” O privesc cu zâmbetul încremenit pe buze. „Încă nu, mai avem de încercat!” Îmi cere testul să se uite și ea. Mă deranjează insistența, dar dau din umeri, îl aruncasem.

„Cum arăta testul?” Nu înțeleg de ce insistă. E negativ. Îl văzusem cu ochii mei. Încercarea de a mă opune unei licăriri de speranță e inutilă. Îmi spune ceva despre rezultatele fals-negativ, mă întreabă cu câte zile mă aflu în întârziere. Ei, asta-i bună. Păi…încă nu eram. Râde. „Tare nerăbdătoare mai ești. Hai fugi și adu testul!” Plec ca un hoț spre locul faptei, tip-til, încercând să par cât mai dezinvoltă și nepăsătoare. Găsesc testul fix unde l-am pus. Unde să-l ascund? Buzunarul de la blugi arată tocmai bine, trag bluza peste să nu se vadă. „Dacă totuși…? Calmă, calmă, nu te gândi. Știi că vei fi dezamăgită. Haide, doar l-ai văzut cu ochii tăi.” I-l inmănez fără prea multe ceremonii, mă asez la mine la birou și aștept. Îl întoarce pe toate părțile, se uită la mine curioasă, se mai uită încă o dată la test. „Asta-i bună, o să îmi zică rezultatul uitându-se la mine?!” Îmi vine să plâng. Nu am chef să aud ceea ce știam deja. Ce rost are să mă agit, este abia prima încercare, când vine în primăvară, cine știe. Alte planuri și idei cresc cu fiecare secundă și nu le pot stăvili.

„Ești însărcinată!” Nu înțeleg. Da, poate în primăvară, unde rămăsese șirul gândurilor mele. Mă strigă pe nume, se ridică și țopăie până la mine. „Chiar ești!!”  Ce să fiu? Nu eram, îi explic că e doar o liniuță, mă uit cu ea la test.”Dar pe aia pală nu ai vazut-o?” Eu, atotștiutoarea, îi răspund că aia e așa de la test, nu de la mine. Probabil așa erau ambele la început și s-a înroșit bine doar una, semn clar că nu! Știe că nu mă poate convinge din vorbe, doar sunt un berbec încăpățănat tare.

„Ia, caută pe google rezultate pozitive la testele Sure Check.” Caut, dau pe imagini. Arătau fix ca al meu. Citesc în amânunt. Simt cum îmi crește pulsul și mușchii feței mi se destind într-un zâmbet. Adică era posibil? Chiar era posibil?? Nu pot crede. Îmi vine să îi sar de gât. Mă rezum la a sugera un nou test, mai bine, înainte de a mă entuziasma mai tare decât oricum eram.

Miercuri seara. Tot frig. Pe jos ghețuș. Mă dau pe gheață și mă amuz pe seama unei alte prietene care moare de frig. Eu tot cu geaca descheiată. Mi-e incredibil de cald și ea dârdâie. Intră cu mine în farmacie și se blochează când mă aude cerând un test de sarcină. „Hai mă, nu voiai să zici nimic! Ești culmea!” Cum eram hotărâtă să fac testul de dimineața, îi fac cu ochiul. „Te anunț mâine dimineață!”

Ajung acasă, mă dezbrac de geacă și o arunc cât colo. Sunt singură acasă. Bun. Unde să pun testul? Mama vine în 30 minute așa că trebuie să îl pun bine acum. Mă așez pe marginea patului. Oare ce ar trebui să simt?  Amețită, nerăbdătoare, cu o mie de întrebări. Trebuie să mă duc la baie. Mă duc involuntar cu testul în mână. Mă uit la el, îl deschid. „Voi citi instrucțiunile doar. Mâine mă trezesc mai devreme și îl fac și dacă-o fi, o anunț pe mami că va fi bunică.” Tot plănuind mă trezesc desigilând testul. „Acum chiar trebuie să îl fac!” De data asta mă asigur că mă uit cât este ceasul înainte de a face testul. Și aștept. Nemișcată. Privesc testul de la depărtare. Fiecare secundă pare cât un minut. Mă ridic nerăbdătoare și privesc spre ferestruica mică a testului: de atunci știu că sunt doi în unu’!

Va urma

34 de săptămâni și-o zi

Iarnă. Frig. Incredibil de frig. Toată lumea este înfofolită, cu năsucul roșu și fața ascunsă pe jumătate în haina călduroasă. Acum o lună, în decembrie, era soare și nimeni nu mai spera la neaua mult-așteptată de orice prichindel sau adult cu inima de copil. Privesc prin hubloul înghețat al avionului. Au! Iar mă înțeapă. De ce m-o tot înțepa partea de jos a abdomenului. Mai este până la … Oare am răcit? Ei hai, doar dl. Pinguin m-a pus să mă îmbrac de două ori mai gros decât m-aș fi îmbrăcat eu.

Nu trebuia să mă gândesc la el. Oare când ne vom mai vedea? Mi-e așa de dor. O lacrimă fuge și se prelinge pe obraz pe neașteptate înainte să o pot opri. Îmi vine să plâng în hohote,  să scot durerea din inimă, să mă dau jos din avion și să mă întorc la el. Nu pot. Ce urât este afară și ce vânt bate! E agitație mare pe culoarul avionului. Nu-i văd decât prin vis. Cum voi rezista până în aprilie? Fac în gând un calcul rapid, încă 100 zile, pe puțin. Va sta câteva zile, apoi iar pleacă. Din octombrie până acum, nici nu simt că ne-am văzut.

Au! Ce mă tot înțeapă? Îmi schimb poziția, mi se pare că încă mă jenează, trag pulovărul mai bine pe lângă corp. Hm, eu nu am dureri înainte, doar în prima zi. Mă fulgeră un gând. Oare?! Nu prea ar avea cum, doar am calculat. Și cât ne dorim! Și dacă? Ei hai, nu face planuri. Cu uterul tău, cu operația aia și perioada nepotrivită, chiar nu are cum. Decolăm. Gândurile mele și inima rămân în urmă, în această țară cu vreme potrivnică,  dar cu un suflet cald, parcă lăsat gaj.

Zilele și nopțile trec greu, pline de suspine și dor. Clar nu suntem făcuți pentru distanță! Mă așteptam să mă simt mai singură și cu toate astea parcă s-a schimbat ceva. Prietena mea este însărcinată în 3 luni. Mă uit la ea, cât de palidă și nemâncată este. La grețurile ei, cred și eu… Mă simt ca un balon și o întreb mai mult în glumă cum se simțea ea în prima lună de sarcină. Îmi descrie cu lux de amănunte iar eu o ascult fascinată, dar parcă din altă lume. Dau din cap, o încurajez și mă aud spunând: „Mai încolo mergi cu mine să iau un test de sarcină?” Zâmbește fix ca un complice.

Peste 1h eram amândouă prin nămeți în drum spre farmacie. Ea dârdâind, eu cu jacheta descheiată și simțind că mor de cald. Nu voi uita niciodată fața farmacistului când i-am cerut un test de sarcină și l-am întrebat cât de sigur este. M-a analizat îndelung, nu cred că avea mai mult de 27 de ani.  Ce-o fi gândit? Primesc testul, mă apucă toate emoțiile când dau să scot banii, îmi scapă pe jos. Cu palmele transpirate bag testul în buzunar. Eram în toiul zilei, într-o marți. Să aștept până mâine dimineață? Ce rost are. Pe testul Sure Check scrie că îl pot face oricând! Bag testul în buzunar. Am inima în gât. Nici nu citesc bine instrucțiunile. Și aștept. Aștept. Mă uit la ceas. Cât era ceasul? Zicea ceva de invaliditate dacă trece de 10 minute. Tresar. Să mă uit la el? Mi-e teamă. Îmi vin în minte cuvintele prietenei mele: „Cum ar fi să fim însărcinate în același timp?” Era așa sinceră dorința ei!

Îmi țin respirația. Nu am curaj să mă uit. Dacă…? Dar dacă…? Iau testul, îl studiez pe toate părțile. „Într-o secundă mi se poate schimba viața și totul depinde de un băț alb cu portocaliu.”

Dau capacul la o parte, dar nu mă uit imediat. Respir adânc și cu o fâlfâială a inimii mai puternică decât bătăile aripilor unui porumbel, mă uit.

Va urma

Mai există oameni!

M-am obișnuit cu lucrurile rele de pe meleagurile noastre. Mi-a intrat în sânge să mă gândesc la ce este mai rău, mai urât, sănu îmi fac speranțe când este vorba de oameni mai ales în sarcină. Totuși, sunt momente care îmi reamintesc că nimic nu este pierdut atât timp cât mai există și oameni cu suflet mare.  Nu mă las impresionată ușor.

După o zi plină de plimbări în care răbdarea mi-a fost pusă la încercare, mai plec încă o dată de acasă sub pretextul unor cumpărături din Cora. Pășesc alene, mi se pare mai cald decât în zilele anterioare. Pingu’ mic se agită „Pe semne nici lui nu îi place că s-a mai încălzit.”  Încerc să măresc pasul la gândul aerului reconfortant din Cora. Entuziasmul durează puțin. Aerul este chiar mai sufocant decât afară. „Asta este, măcar nu mai sunt 40C afară!”

Nu mă întind mult, cumpăr fix trei lulele, trei surcele, mă uit la un pătuț adorabil și simt că mă sufoc. „Opa, e timpul să mergem acasă.” Primesc drept răspuns un picioruș în coaste și un ghiont fix în stomac. „Aha și tu ești de acord, gata, mă duc la casă și ajugem acasă ‘midiat!”

Având experiența dăților anterioare când la casele cu prioritate nu era nimeni, nu mai m-am agitat, m-am așezat la rând la prima casă deschisă. „Sunt doar 4 persoane în față, nenea are o plasmă doar, o plătește rapid, mai rămân 3. Parcă nici ei nu au așa multe. Of, de nu ar fi așa de cald. Poate s-a mai răcorit afară…” Îmi șterg fruntea cu dosul palmei și îmi fac aer cu un flyer. Reveria îmi este întreruptă de o domnișoară, apărută de niciunde, care îmi spune cu o voce calmă să o urmez și dacă sunt bine.

Buimacă, dau din cap ca da, sunt bine, doar mi-e un pic cald și facpe viteaza: „Nu nasc eu aici și acum!” Îmi zâmbește cald și mă poftește să o urmez, pe partea cealaltă a casei, în fața celorlalți clienți. La fața lor nu m-am uitat, eram prea uimită să mă mai intereseze dacă erau îmbufnați au ba.

Îmi oferă scaunul ei, se mai asigură încă o dată că sunt bine, îmi oferă un pahar cu apă și îmi pune și produsele în pungă, deși am insistant că sunt încă în putere. Aflu că și eaăși dorește copii, dar la anul, după ce fac nunta. Se mai asigură de 2 ori că sunt bine și îmi urează naștere ușoară.

Plec zâmbind tâmp. Nu știu dacă a fost protocol sau ne-protocol, dar zâmbetul și vocea trădau sinceritate. Chiar mai există astfel de oameni!