Mânuși din blană de chinchilla

Chinchilla este un animal de talia unui iepure având în dotare o blăniță moale, pufoasă și fără paraziți. Dintr-o singură rădăcină ies aproximativ  120 fire de păr. La o așa înghesuială unde să aibă loc purecii, păduchii sau alte lighioane exotice. La noi în cap, spre exemplu găsesc un climat mult mai prielnic și greu de refuzat.

După cum spune și titlul, era să mă fac cu o pereche de mânuși de chinchillatus somnicarus. Jos gălețile cu vopsea, doar dacă veniți să îmi zugrăviți apartamentul, atunci v-aș ruga să aduceți  și câteva nuanțe de lila și galben pai, pentru sufragerie. Am undeva printr-un compartiment de șifonier o haină luată de la second hand, de vițel. Nu cred că am purtat-o vreodată. Concluzie, sunt pro-viață, pro-animale, eco și bio.

Animalul acesta simpatic, pufos și nemofturos (mănâncă trei lulele de scaieți – pelete – și nițică iarbă uscată, mi-a dat emoții de am zis că îl scap pe ăst mic din burtos. Îmi place să îmi scot șobolanul la plimbare – pe balcon. Las geamurile deschise, sunt destul de sus gândesc eu și ne ținem la șuetă. Azi așa, mâine așa. Văd că începe să sară. Taică, poate sări un metru în înălțime, dar neuronul leneș nu a gândit mai departe de aici. Cu regularitate în însoțesc, nu îl scutesc nici atunci când își servește baia de nisip, s-a învățat, nu mai e pudic. Făcut fu, că trebui să fug la baie. Acu’ nu mai rezist eroic ca alte dăți și cummi se rupea inima să îl bag deja la culcuș îmi zic: „Fug repede la baie, fix are timp să mai facă o băiță în castron și vin să îl mai alint nițel”

Zisu ca zisu, dar la întoarcere ia-l pe Șob de unde nu-i. „Ciob, unde ești? Șobi, mama, pe unde te ascunzi? Hm, o fi intrat iarași sub dulap.” Mă aplec cu greu, văd stele verzi până să mă ridic. Nu-i. Deja inima îmi bate mai tare. Când să mă întorc, înmărmuresc. Sita de țânțari e deschisă. Amețesc și o mie de gânduri îmi vin în minte. Mă întorc în casă  „Poate a intrat pe lângă mine, sigur este pe aici, nu are unde să fie” Refuz să mă uit pe geamul cu sita deschisă. Caut, mi se îngâtuie vocea și strig ca din gură de șarpe: „Ciobi micu’, hai nu te mai juca, hai afară!” Cum nu îl zăresc nicăieri, mă apucă tremuratul și lacrimile mi se preling pe față.

„Ce am făcut? E numai vina mea, l-am lăsat singur și a sărit. Mi-a spus mie Dl. Pinguin să nu îl las singur pe balcon sau să închid toate geamurile. Eu nu și nu, că le știu eu mai bine pe toate. O, Doamne! O fi jos? Mă duc jos după el? Dar fii serioasă, stai la doi, nu avea cum să supraviețiască până jos. Iar jos…la parter sunt câini…” Nu mai judecam, nu mă mai puteam ține pe picioare. Dau un urlet ca de lupoaică rănită care la întoarcere nu își mai găsește puii și cu ultimele forțe se roagă să fie bine, cumva, vreun miracol. Îmi țin respirația și mă îndrept spre geam. Tremur toată, simt că mă lasă genunchii. Deschid larg sita și privesc peste balcon. Ce să văd, doar e ora 22.3o și afară e beznă. Gata, asta e, a sărit… Izbucnesc în bocet, mă tângui și mă mai învârt de câteva ori în jurul geamului, cu procese de conștiință, cuțite în inimă și o iminentă încordare de burtică.

„Totul e pierdut, am omorât un biet animăluț nevinovat prin ignoranța și încăpățânarea mea. Ce mă fac? Era așa dulce și mic și scump. Numai eu sunt de vină!” Se învârtea totul cu mine, nu mai judecam. Aud ceva. E hai, acum am și auzenii. Mă îndrept spre locul faptei. După sita de țânțari, stătea pe jgheabul de flori, Chobi! M-am dat trei pași în spate. „Doamne, nu a sărit! Doamne, mulțumescu-ți Doamne! Aoleu, acum ce fac? Cum îl fac să vină la mine fără să sară. Dacă se sperie și sare?” Toate nădușelile le-am simțit și temperatura cred ca mi-a scăzut cu câteva grade.

Îmi aduc aminte de punga cu treats după care se omoară și cum vine când aude punga foșnind. „Fir-ar, sunt pe terminate!”  Iau punga, o deschid la doi pași de jgheab, el ciulește urechile. Încerc să întind mâna, se retrage și se ridică pe jgheab. „O, nu! ” Îmi șterg lacrimile, îmi dreg vocea și-l chem.Vine temător, face un pas înspre mine, eu las mâna cu bunătăți cât mai spre el. Cu mâna cealaltă îndepartez sita și o așez fix în spatele lui cât de aproape dar fără să îl ating. Începe să pape. „Dacă dau să îl prind și de frică sare?!” Cu ultima forță, cu inima pierdută și picioare neascultătoare îl prind! Scoate un scheunat mic, se zbate, dar deja este in brațele mele și esteîn siguranță.

Plâng de fericire, de ușurare dar și pentru că nu voi avea acea pereche de mânuși de chinchillatus somnoricus.

Ciob moțăind fericit în căsuț

Sunt moale și pufos, răsfățat și pofticios ^^

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s