Indiferența la colț de stradă

Se întâmpla acum câteva săptămâni, zi de vară lungă, apăsătoare și năucitoare. Urc anevoie scările de la metroi, doar scările rulante nu merg seara, zici că e grevă. Mă mișc greu, gâfâind din 3 în 3 trepte. Îmi aud din spate „Haideți don’șoară mai repede!”. Mă întorc cu totul, să mi se vadă mândria de burtă,îi arăt cu un semn domnului nerăbdător motivul pentru care abia mă mișc, strâmbă din nas și se uită în altă parte. Ce, vă așteptați la scuze? Nu, acelea sunt pentru lași, fraieri și alte specii care nu merită să fie enumerate.

Aleea Castanilor, cum este denumit informal bulevardul pe care-l traversez este plin de copii, părinți, bunici și coji de semințe. Dacă aș fi din nou în clasa întâi și ar trebui să fac o compunere despre vară aș începe cu: „Pământul se îmbracă într-o mantie de coji multicolore și un praf albicios de sare, care îți inundă ochii la prima adiere sublimă a vântului. Alături, ambalajele strălucitoare, îți acompaniază pașii până acasă și îți oferă un sentiment de împlinire sufletească.” Dar nu mai sunt în clasa întâi. Îi privesc cu avidă curiozitate pe părinții ronțăitori și aruncători de deșeuri, privesc odraslele încurajate să facă și ele la fel „doar are cine să curețe după” și îmi continui drumul cu gândul la dușul răcoritor pe care îl voi face.

La intrarea pe strada pe care locuiesc de atâta amar de vreme observ de departe un bătrânel căzut la marginea gardului. Primul gând, bate-l necuratul este că ar fi vreun om fără casă. Nu ar fi nici primul nici ultimul pe care l-aș vedea doar. Mă uit mai atent și văd un bătrânel bine îmbrăcat, curat, îl văzusem și acum două zile stând de vorbă cu alți pensionari. Numai că de data asta nu mișca și are o dâră de sânge care-i curge de la tâmple. Mă impacientez și mă uit în stânga și în dreapta până să ajung la el, nu e nimeni care să îl vadă?

În dreapta, vreo 5-6 oameni, muncitori zilieri aduci din afara Bucureștiului stau și îlprivesc cu nepăsare. Părinții rozători de semințe nici nu îl observă. Oamenii trec pe stradă și strâmbă din nas, se fac că nu se întâmplă nimic. Ce să fac? Eu nu pot să îl ridic. Mă opresc și îl rog pe un nene care trecea cu fetița dacă nu cumva poate să îl ajute. Nu înțelege de ce îl deranjez și se uită contrariat la mine. I-l arăt încă o dată pe bătrân, îl rog să sune la salvare și să îl ajute să se ridice. Deja se aglomerase în jurul nostru, nu vă impacientați, nu săreau în ajutor, erau doar curioși.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s